Scurtă istorie a preocupării oamenilor pentru presiunea sângelui. Din antichitate și până în zilele noastre.

Oamenii au vrut să înteleagă cum funcționează inima cu mii de ani înainte de apariția primului tensiometru modern. Din cele mai vechi timpuri urmașii noștri s-au folosit de metode rudimentare de măsurare a tensiunii arteriale înainte ca omenirea să ajungă să se bucure de aparatele ultramoderne și precise care domină medicina contemporană. Antichitatea și-a pus amprenta pe toate ramurile știintei, iar preocuparea pentru inimă a fost inclusă în medicina indiană, chineză, egipteană și greacă. Aceasta din urmă a fost prima care a comparat pulsul sângelui cu ritmul muzicii și tot grecii credeau că prin artere curge pneuma(spiritul) omului, în timp ce prin vene, sângele. In Bazinul Mediteranei de acum 300 de ani pulsul inimii se măsura cu o clepsidră cu apă, comparând numărul de bătăi cu timpul de care apa avea nevoie ca să se scurgă. Chinezii și-au enunțat propria teorie referitoare la puls, punând-o pe seama interacțiunii dintre Yin (boală) și Yang (sănătate), evaluând bătăile inimii întotdeauna dimineața, momentul zilei în care cele două se află în armonie. Măsurarea pulsului a reprezentat unul dintre cele mai importante instrumente medicale în perioada medievală, iar doctorii de atunci își bazau toate diagnosticele pe felul cum bătea inima. În cazul oamenilor care sufereau de epilepsie, prin luarea pulsului își puteau dădea seama când avea să aibă loc următoarea criză. Conform ideii preluate de la antici și purtată pe tot parcursul Evului Mediu, pulsul arterial era alcătuit din patru părți: două mișcări propriu-zise și două pauze care precedau fiecare mișcare. Până în secolul XVI se credea că inima are doar două camere, prin cea superioară circulând sângele, iar prin cea inferioară, aerul. Chiar și Leonardo da Vinci a crezut asta când a reprezentat inima ca având doar două compartimente. Asemenea anticilor, oamenii de știintă medievali considerau că sângele care vine prin vene se combină cu aerul propulsat de plămâni exact între cei doi ventriculi, dând naștere acelei forțe vitale pe care o numeau pneuma. Medicii de atunci apreciau pulsul în funcție de durata fiecarei mișcări, de pauzele dintre mișcări, de temperatura zonei de unde se măsura (încheietura mâinii, deobicei), compresibilitatea arterială, cât era de plină artera, regularitatea ritmului și egalitatea forței bătăilor. Epoca modernă s-a bucurat de numeroase descoperiri care mai de care mai ingenioase, una dintre acestea fiind faptul că inima funcționează asemenea unei pompe și că sângele nu este “consumat” de organism ci se deplasează în permanență pe un traseu circular. Celebrul mecanism al lui Sanctoriu măsura pulsul folosindu-se de o scală pe care erau numerotați inchi și de un pendul alcătuit dintr-o ață de care era suspendată o greutate. Anii 1800 au oferit doctorilor stetoscopul, scutindu-i de a-și mai lipi urechea de corpul pacienților pentru a măsura bătăile inimii. Sfigmograma, urmată de pletismograf sunt precursoarele tensiometrului cu manșete. De atunci, aceste aparate este se bucură de inovări continue, iar noi ne bucurăm de tot mai multă precizie. Măsurarea pulsului a oferit omenirii indicii importante legate de sănătate, de-a lungul timpului, iar fizicienii au fost mereu preocupați să decodifice bătăile inimii. Stabilirea unor limite ale normalității și măsurarea cât mai exactă a pulsului i-a ajutat pe vraci să pună diagnostice, să prevină afecțiuni viitoare sau să prescrie tratamente. Mai mult, datorită influenței pe care starea de spirit o are asupra funcționării inimii, oamenii considerau că pulsul poate spune multe despre ceea ce se întâmplă înăuntrul sufletului. Sursa imagini: http://www.hindawi.com/journals/crp/2011/164832/